luni, 23 ianuarie 2012

Din gând, din vorbă sau din faptă

Atâtea vorbe mi se spun, să-mi pară
Că tot ce fac e mult prea inutil,
Că nu pot fi mai mult decât povară
Şi-i timpul să dispar tip-til, tip-til.

Atâtea gânduri vin şi se revarsă
Să nu mă-ndrept spre ce mi-e revelat,
Să mă reneg, să spun că e o farsă,
Şi altceva e mai adevărat.

Atâtea fapte vor să stea-mpotrivă
Ca eu să cred că drumul e greşit,
Şi sunt ca o epavă în derivă,
Plutind înspre aproapele-i sfârşit.

Atâtea toate... Însă o-ntrebare
Îmi dă răspunsul, clar, înălţător,
Dar tot m-aud spunându-mi cu mirare,
De ce să mor când nu-mi e dat să mor?

În zori de zi, când soarele se-arată
Nu-mi simt căderea, nu mă simt învins,
Simt timpul şi mă simt ca niciodată,
Că pot să ştiu al vieţii foc aprins.

Din praful vremii, văd, se plămădeşte,
Spre fapte, vorba ce a fost un gând,
Că soarta-mi e de om şi, omeneşte,
Prin viaţă am, de-acum, de mers, râzând!

Şi chiar de-i astăzi greu, mâine-i uşor,
De ce să mor când nu mi-e dat să mor?