marți, 6 martie 2012

Cuvânt de final

Nu-mi mai sugrumaţi trăirea,
sunt şi eu un om ca voi,
Am speranţe de-mplinire,
am şi griji am şi nevoi,
Nu sunt trăitor în peşteri,
ca şi voi calc pe pământ,
Nu mă lăfai în palate,
dar îmi ţin un legământ.

Nu-mi mai huiduiţi privirea
când spre voi mi-o mai ridic,
Am şi eu de spus părerea,
nu vreau viaţa s-o complic,
Pun valoare pe morală
ce doar mie mi-o impun,
Dar când simt o vorbă goală
nu o văd ca ceva bun.

Când descos o-nsăilare
nu vreau cusături să rup,
Ma întreb doar ce se-ascunde
într-un încropit calup,
Nu vă aplecaţi spre pietre,
vă dau eu de le doriţi,
Dar vă întrebaţi de-i bine,
înainte să greşiţi?

N-are rost să vă ascundeţi,
că nu caut, vi-i ştiut,
Însă multe mi se-arată
să ştiu ce am de făcut,
Dar nu-mi mâzgăliţi cuvântul
dându-i voi un înţeles,
Aveţi dreptul de-a alege,
doar eu nu am de ales.

Orişicare mi-ar fi casa,
nu-i un fel de “post-afiş”
Unde să-mi lipiţi portretul,
pe-ntuneric, pe furiş,
Chiar şi în caricatură
nu mă strâmb, chiar pot să râd,
Când vă văd făcând pe clownii
dar vă este chipul hâd.

Duceţi parcă o grea luptă
doar ca să mă ştiţi învins?
Nu vă întrebaţi ce simţuri
înspre hăuri v-a împins?
Eu doar merg pe drumul vieţii,
nu vreau nici un piedestal,
Voi, rămâneţi cu minciuna,
eu vă las, eu sunt real!