joi, 24 mai 2012

Alergător prin viaţă

Alerg de-atâta timp... Şi nu mai ştiu
de mai găsesc cumva un drum spre viaţă,
sau doar mă zbat, dar rătăcesc prin ceaţă
şi mă mai mint o zi că-s încă viu.

Pe stradă merg să ştiu că pot păşi
dar simt că sunt cu totul în derivă,
şi simt că viaţa chiar e agresivă
când eu n-o vreau şi ea mă vrea trăi.

De-atâta timp o rog să-mi dea răgaz
măcar o zi şi-o noapte dintr-o lună,
să pot să cred că poate fi mai bună,
ca, adormind, să uit să mai fiu treaz.

Şi caut lumea-n care, unii spun,
că este loc destul pentru oricine,
că este loc şi pentru cei ca mine,
din rătăcirea vieţii să m-adun.

Şi-alerg, şi-alerg, mi-e greu să mă opresc
şi văd că nu m-ajută-mpotrivirea,
de parcă mi-ar fi dată nemurirea,
când unii cred că mor de mă lovesc.

Îmi e şi greu când ştiu c-ar fi uşor
de aş fugi când mulţi aşa ar face,
să poată să se bucure în pace,
chiar dacă-n jurul lor copiii mor!

Mi-a mai rămas s-alerg şi să constat
că frica-n jurul meu e tot mai mare
şi viaţa e călcată în picioare,
fiind privită doar ca un păcat.

Am obosit, sunt om, şi pot să spun
că vreau şi eu o linişte firească,
şi viaţa-n forma ei dumnezeiască
trăind şi ce e rău şi ce e bun.