Din gând, din vorbă sau din faptă

Atâtea vorbe mi se spun, să-mi pară
Că tot ce fac e mult prea inutil,
Că nu pot fi mai mult decât povară
Şi-i timpul să dispar tip-til, tip-til.

Atâtea gânduri vin şi se revarsă
Să nu mă-ndrept spre ce mi-e revelat,
Să mă reneg, să spun că e o farsă,
Şi altceva e mai adevărat.

Atâtea fapte vor să stea-mpotrivă
Ca eu să cred că drumul e greşit,
Şi sunt ca o epavă în derivă,
Plutind înspre aproapele-i sfârşit.

Atâtea toate... Însă o-ntrebare
Îmi dă răspunsul, clar, înălţător,
Dar tot m-aud spunându-mi cu mirare,
De ce să mor când nu-mi e dat să mor?

În zori de zi, când soarele se-arată
Nu-mi simt căderea, nu mă simt învins,
Simt timpul şi mă simt ca niciodată,
Că pot să ştiu al vieţii foc aprins.

Din praful vremii, văd, se plămădeşte,
Spre fapte, vorba ce a fost un gând,
Că soarta-mi e de om şi, omeneşte,
Prin viaţă am, de-acum, de mers, râzând!

Şi chiar de-i astăzi greu, mâine-i uşor,
De ce să mor când nu mi-e dat să mor?

Prietenia ca pariu

Nu pun pariuri, când, în sens normal
Motivul are dublu înţeles,
Prieten sunt cu cei ce-n mod real
Mă vor cum sunt, aşa cum mi-am ales.

Cei ce mă vor nu-mi cer să le declar,
Sau să le spun doar ce le e pe plac,
Sunt eu şi bun, şi rău, de-i necesar,
Le-ar fi mai bine dacă-nvăţ să tac?

Prietenia nu e un pariu
Ce poate fi pierdut sau câştigat,
E starea sufletească de om viu
A celui ce cu sine e-mpăcat.

Exist şi ştiu că pot să tot exist
Când tot ce dau văzut e ca un dar,
Când vesel fac să fie pe cel trist
Şi viaţa să nu-i treacă în zadar.

Război, nu joc

E timpul să scot sabia din teacă,
Aceasta-i luptă, nicidecum un joc,
Motive n-am să cred că dintr-o joacă
Trei suflete au ars deja în foc.

E timpul de-a lovi fără cruţare,
De a opri masacrul fără rost,
Cei ce ucid, n-o fac la întâmplare,
Ascunşi mereu de-al nopţii adăpost.

De-i las mai mult, mereu or să o facă,
Prea mult se cred că sunt de neînvins,
E timpul să înveţe să le placă
Un dans în jurul unui rug aprins.

Să stau s-aştept? Ce poate să urmeze?
Să ardem toţi sau toţi să ne-nchinăm
Celor ce vor prostia să-şi clameze,
Voind doar drumul lor să îl urmăm?

Îmi e de-ajuns, n-am cum să am răbdare,
Vin vremuri noi cum n-am mai cunoscut,
De ce-aş mai sta în sala de-aşteptare
Până ce trenul vieţii a trecut?

Aşa e dat, aşa să se-mplinească,
Război s-a vrut, război, în Cer, va fi,
Căci nimeni n-are drept să rostuiască
Altfel ce-i dat a fi, a se-mplini.

Grăbite rostuiri

E grabă mare, poarta e deschisă,
s-au coborât lumini de foarte sus,
primit-am veşti...povestea-mi este scrisă,
de-a fi bătrân, ce alţii, tineri, nu-s.

Şi se întâmplă toate deodată,
se-adună polul nord în polul sud,
şi-i cald, aşa cum n-a mai fost vreodată
şi Lupii albi cum vin deja se-aud.

De veste dau şi îmi aduc o veste,
şi-n dans de luptă-n jurul meu se-ncing,
chiar de-a fost greu şi încă îmi e greu,
Stihii şi Fiare dat îmi e să-nving.

Lumini din Ceruri vin să lumineze
altarul vieţii-n care va veni
cel ce-i dorit şi-i dat să-ntemeieze
o lume-n care omul, Om va fi.

Acum că vine ziua ce, se ştie,
tot rostuieşte vremuri ce vor fi,
mă văd trăind o mare bucurie,
şi iarăşi nemurire voi trăi.