Din gând, din vorbă sau din faptă

Atâtea vorbe mi se spun, să-mi pară
Că tot ce fac e mult prea inutil,
Că nu pot fi mai mult decât povară
Şi-i timpul să dispar tip-til, tip-til.

Atâtea gânduri vin şi se revarsă
Să nu mă-ndrept spre ce mi-e revelat,
Să mă reneg, să spun că e o farsă,
Şi altceva e mai adevărat.

Atâtea fapte vor să stea-mpotrivă
Ca eu să cred că drumul e greşit,
Şi sunt ca o epavă în derivă,
Plutind înspre aproapele-i sfârşit.

Atâtea toate... Însă o-ntrebare
Îmi dă răspunsul, clar, înălţător,
Dar tot m-aud spunându-mi cu mirare,
De ce să mor când nu-mi e dat să mor?

În zori de zi, când soarele se-arată
Nu-mi simt căderea, nu mă simt învins,
Simt timpul şi mă simt ca niciodată,
Că pot să ştiu al vieţii foc aprins.

Din praful vremii, văd, se plămădeşte,
Spre fapte, vorba ce a fost un gând,
Că soarta-mi e de om şi, omeneşte,
Prin viaţă am, de-acum, de mers, râzând!

Şi chiar de-i astăzi greu, mâine-i uşor,
De ce să mor când nu mi-e dat să mor?

Prietenia ca pariu

Nu pun pariuri, când, în sens normal
Motivul are dublu înţeles,
Prieten sunt cu cei ce-n mod real
Mă vor cum sunt, aşa cum mi-am ales.

Cei ce mă vor nu-mi cer să le declar,
Sau să le spun doar ce le e pe plac,
Sunt eu şi bun, şi rău, de-i necesar,
Le-ar fi mai bine dacă-nvăţ să tac?

Prietenia nu e un pariu
Ce poate fi pierdut sau câştigat,
E starea sufletească de om viu
A celui ce cu sine e-mpăcat.

Exist şi ştiu că pot să tot exist
Când tot ce dau văzut e ca un dar,
Când vesel fac să fie pe cel trist
Şi viaţa să nu-i treacă în zadar.

Război, nu joc

E timpul să scot sabia din teacă,
Aceasta-i luptă, nicidecum un joc,
Motive n-am să cred că dintr-o joacă
Trei suflete au ars deja în foc.

E timpul de-a lovi fără cruţare,
De a opri masacrul fără rost,
Cei ce ucid, n-o fac la întâmplare,
Ascunşi mereu de-al nopţii adăpost.

De-i las mai mult, mereu or să o facă,
Prea mult se cred că sunt de neînvins,
E timpul să înveţe să le placă
Un dans în jurul unui rug aprins.

Să stau s-aştept? Ce poate să urmeze?
Să ardem toţi sau toţi să ne-nchinăm
Celor ce vor prostia să-şi clameze,
Voind doar drumul lor să îl urmăm?

Îmi e de-ajuns, n-am cum să am răbdare,
Vin vremuri noi cum n-am mai cunoscut,
De ce-aş mai sta în sala de-aşteptare
Până ce trenul vieţii a trecut?

Aşa e dat, aşa să se-mplinească,
Război s-a vrut, război, în Cer, va fi,
Căci nimeni n-are drept să rostuiască
Altfel ce-i dat a fi, a se-mplini.

Grăbite rostuiri

E grabă mare, poarta e deschisă,
s-au coborât lumini de foarte sus,
primit-am veşti...povestea-mi este scrisă,
de-a fi bătrân, ce alţii, tineri, nu-s.

Şi se întâmplă toate deodată,
se-adună polul nord în polul sud,
şi-i cald, aşa cum n-a mai fost vreodată
şi Lupii albi cum vin deja se-aud.

De veste dau şi îmi aduc o veste,
şi-n dans de luptă-n jurul meu se-ncing,
chiar de-a fost greu şi încă îmi e greu,
Stihii şi Fiare dat îmi e să-nving.

Lumini din Ceruri vin să lumineze
altarul vieţii-n care va veni
cel ce-i dorit şi-i dat să-ntemeieze
o lume-n care omul, Om va fi.

Acum că vine ziua ce, se ştie,
tot rostuieşte vremuri ce vor fi,
mă văd trăind o mare bucurie,
şi iarăşi nemurire voi trăi.

Trecând prin Poarta Cerului

La poarta dinspre Cer, alerg mereu
Şi parcă-n urmă n-aş privi deloc,
Că simt atâta ger şi-atâta foc...
Şi-atâţia mint, vorbind de Dumnezeu!

Dar sunt un om şi eu, nu pot fugi
De ceea ce-mi e dat acum să fiu,
Să stau pe-aici, acum şi mai târziu,
Ştiind ce vremuri grele vor veni.

Privirea mi-o întorc şi-ntrezăresc
Acel măcel ce e deja-nceput,
Ce-ntoarce omenirea în trecut,
Printr-un malefic joc şi dans drăcesc.

Pe poarta dinspre Cer, tot trec mereu
Şi vin să fac ce este de făcut,
Şi ştiu ce mi-a rămas de prin trecut,
Nu pot să fug... Nu fug de Dumnezeu!

Tot Om voi fi, chiar dacă alţii nu-s,
Chiar dacă alţii râd de tot ce fac,
Chiar dacă spusa-mi nu le e pe plac,
Vor şti că s-a-ntâmplat precum am spus.

Privirea mi-o întorc când plec ori vin,
Şi nu lipsesc, la toate sunt prezent,
Nu pot să mor, tăcând obedient,
Când ştiu că timpul vieţii-i prea puţin.

În fapt, din cer

Să merg în Ceruri? Da, îmi e uşor,
şi ştiu că pot afla de ce, de frică,
privirea din pământ nu se ridică
şi gândul e mereu şovăitor.

Să-ntreb, să ştiu, să văd şi să cunosc,
ce vorbe simple fac să se transforme
normalul simplu, în poveri enorme,
pe care doar cei orbi le recunosc.

Opriri nu fac, e tot ce e dorit,
o zi-i prea mult să ştim că e pierdută,
avem de-nvins o ultimă redută,
ca să-mplinim ce nouă ni-i sortit.

Mergem pe-acasă, în curând, în doi,
îmbrăţisaţi plecăm în prima noapte
în care ne vom spune, printre şoapte,
ce-mi eşti, ce-ţi sunt, ce suntem amândoi.

Vei şti că totul are înţeles
şi toate sunt efecte de durată
a ceea ce a fost, cândva, odată,
un drum ales ce-a fost forţat ales.

Acum eu pun în calea apei mal
şi-s uragan ce-mpinge valu-n mare,
să-l ducă-n larg, la mare depărtare,
acolo unde uită-a mai fi val.

E vremea-ntoarcerii

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Din mine prea mult timp am tot lipsit,
Dar am sperat că viaţa e frumoasă,
Însă nu e! Şi sunt prea obosit!

Ştiam, şi nu vroiam să-mi dau crezare,
Că-n paie ude focul e doar fum,
Dar stăpânit de o rea-ncăpăţânare
Am rătăcit al vieţii mele drum!

Credeam că-n viaţă toate-s de valoare,
Şi am iubit, iubirii i-am vrut rost,
Dar cum nimic nu este nou sub soare,
Din cel ce sunt am devenit un “fost”.

Prieteniei i-am scris imn de slavă
Şi am tot vrut să cred cuvântul spus,
Dar am băut esenţa de otravă
Şi parcă-aş spune că mă simt în plus.

În suflet simt un vânt tăios şi rece,
Nici nu mai ştiu de nu am îngheţat,
Încerc să mă-ncălzesc...dar timpul trece,
Şi-mi amintesc ce-am vrut să fi uitat.

Averea mea... e doar ce port în mine...
Încă mai e, deşi am tot donat,
Am încercat ca dând să fac doar bine
Şi totuşi bine nu-i! M-am înşelat?

Eu ştiu că a greşi e omeneşte,
Scuza aceasta-ncerc s-o înţeleg,
Desfrâul însă-n jurul meu tot creşte
Şi-l văd, şi-l simt, şi nu mai pot să-l neg.

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Şi să m-adun de unde-am rătăcit,
Aş vrea să cred că viaţa e frumoasă,
Dar nu mai pot... Sunt mult prea obosit!