Dor de Dumnezeu

“Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”

Nicolae Steinhardt

Am citit şi recitit versurile lui Daniel-Dumitru Darie din dorinţa intimă de a pătrunde înţelesuri, ca apoi desluşindu-le, să primesc în dar lumina şi căldura dragi sufletului. Profund spirituală, poezia sa este o punte de legătura cu Dumnezeu, e de-ajuns câtiva paşi, în adevar şi cu iubire, şi dincolo, la celălalt capăt, simţi mâna întinsă a Creatorului.

Într-o lume golită parcă de valorile spirituale şi morale, pentru a face loc conceptelor materialiste care vorbesc despre bani, putere, jocuri de culise, manipulare, dominare, toate, până la urmă, efemere şi mereu în schimbare, iată că un OM are curajul de a susţine, prin vers, o pledoarie pentru iubirea pentru Dumnezeu, pentru sine şi pentru cei din jur, dar şi pentru libertate, demnitate şi adevăr. Cum să nu crezi un om care pune în vers crezul său de luptă şi propria sa suferinţă?

Volumul nu este întâmplător numit “De-acolo, de-acasă...”, pentru că acolo sunt rădăcinile lui şi ale celor din neamul său. Acolo, în acel mic altar al lumii, l-a cunoscut pe Dumnezeu, acolo a privit spre lume prima dată, acolo a simţit pământul sub picioare şi cerul deasupra, martoră la toate fiind Dunărea. Acasă este însă şi Cerul, de acolo de unde a plecat pentru a împlini un destin, aici pe Pământ. Dar cine poate vorbi mai bine despre aceasta decât el însuşi?

Ca simplu cititor, depun mărturie de suflet pentru trăirea absolut fabuloasă, de la o poezie la alta, lectura lor presupunând parcurgerea unui întreg registru de trăiri şi sentimente, dar şi trecerea prin mai multe cuvinte-cheie, de vibraţie înaltă: Dumnezeu, iubire, prietenie, cer, lumină, cruce, îngeri, stele, adevăr, viaţă, libertate, graţie cărora începi cu primul vers ca om şi termini cu aripi de înger.

Aflat într-un permanent dialog cu Dumnezeu:

“Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,

Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine…”

(Cu tine, Doamne!),

Daniel-Dumitru Darie crede în adevărul revelat din cer, prin a cărui poartă trece şi află tot ceea ce este de aflat, nelăsându-se învins de cei ce vor să-l vadă redus la tăcere, ca o epavă în derivă:

“De ce să mor când nu mi-e dat sa mor?”

Deşi astăzi e greu, “mâine-i uşor…”.

(Din gând, din vorbă, din faptă)

şi mai presus de orice ştie că are o misiune: lupta cu întunericul, cu “hoţii de destine” care prin răutatea şi prostia lor schimbă vieţi nevinovate (Război, nu joc).

În multe poezii este prezentă lupta sa împotriva minciunii şi a falsităţii, spre îndreptarea omului şi întoarcerea lui către Dumnezeu. Fiind hărăzit să vadă , să ştie cele ce vor veni mâine, ca urmare a faptelor de azi, el îşi acceptă propriul destin, uneori ca o povară greu de dus prin vânt sau furtună, şi “simte viitorul cum zvâcneşte-n tâmple” şi este pregătit să îi ajute şi pe ceilalţi, chiar şi pe cei care azi nu cred în el sau îi sunt duşmani.

Ca om, uneori e obosit şi trist, cu speranţa împuţinată şi neacceptat, atât în iubire cât şi în prietenie, dar chiar şi asa, dezamăgit, el ştie că viaţa e frumoasă şi încă mai crede în “doi”, în pereche, şi mai crede în prietenie, ca

“starea de om viu

A celui ce cu sine e-mpăcat…”.

Cunoscându-şi misiunea pentru care a venit, cel mai mult îşi doreşte să fie liber, pentru că astfel poate fi liberator, iar pentru sine poate decide fără să ţină cont de cei ce-l vor un robot, o marionetă. Liber, demn şi cu adevărul în suflet, el ştie că e un învingător, chiar dacă unii îl lovesc în răni ce “încă-l dor” el îşi urmează destinul fără să se plângă, cu credinţa că viaţa nu îi trece în zadar.

Dacă mai are nevoie de ceva, atunci e “nevoia de simplu”, deci de lucruri simple, pe un drum drept, curat “cu însemnul omeniei”, departe de robia “mândriei”, prin care se păşeşte “în contra sensului sortit” şi îndepărtarea de Dumnezeu e tot mai mare.

Dumnezeu, în marea lui înţelepciune, nu încalcă alegerea omului, dar lucrează prin oameni pentru oameni, prin oameni înduhovniciţi pentru oameni mântuiţi.

Violeta Eftime

(Brăila)

Firescul, nepieritorul, acasă...

Când doar drum înspre nicăieri îşi mai are omul, când doar neîmplinirile şi neputinţa îi sunt semn al trecerii prin viaţă, asemenea călătorului rătăcit prin întunericul nopţii, nu-şi mai are ce face, nu-şi mai are încotro să îşi mai lase speranţele, visele, dorinţele, ori chiar simplele gânduri să caute, nu-şi mai are motiv să şi le ştie îndepărtate, găsindu-şi timp pentru a le lua puterea ce tot el, cumva în nepăsăsare, le-a dat-o într-un trecut, îndepărtat, cândva, de a-l duce unde vor fi găsit ele loc bun pentru el şi a fi cel ce-şi vrea rânduială şi înţeles esenţialităţii existenţei sale. Acel călător, cu care se aseamănă, cel care fiind plecat în mers al paşilor spre undeva, unde motiv să ajungă avea, când se vede rătăcit, înţeles că nu ştie pe unde să meargă are şi, când nu-şi ia ca ajutor panica şi disperarea, când nici timpului nu i se vrea supus prin gândurile sale, cele care-l fac să se grăbească prea repede, se învredniceşte a avea înţelpciunea de a o apuca pe singurul drum ce îl ştie, pe drumul spre înapoi, spre acasă, cel care e întoarcere doar pentru clipa necesară reamintirii şi reîntregirii tuturor motivelor pentru care drumul a fost şi este de mers, pentru acea clipă a regăsirii căii care nu se lasă ţinută în loc de bariere şi de oprelişti de tot felul.

Cel care pe drumurile lumii merge şi se simte rătăcit, ori chiar s-a rătăcit, într-o casă, acasă, se întoarce, ca iarăşi, de-acolo, de-acasă, drumul să îşi pornească pentru a şi-l duce până la căpăt spre a-i fi cu folos şi a se putea şti întorcându-se cu toate cele ce i-au fost motiv, împlinite. Fiindcă doar acasă, unde n-are de ce să se teamă şi unde n-are de ce să caute a se adăposti de primejdii de tot felul, pe sine sieşi nu se mai încumetă a se fura, nu se mai gândeşte a-şi pune sieşi preţ pentru a se face marfă de dat ori vândut pentru a-şi lua sau cumpăra cele care şi le crede a-i fi de trebuinţă, vremelnică şi doar de minte scornită aşa a fi, nu se mai îndeamnă a nu se recunoaşte în neputinţele ce şi le ţine dosite, în credinţa-i greşită că, nefiind ştiute sau văzute, va putea, cândva, cu toate faptele ce chiar şi potrivnice lui le face, să se scape de ele. Şi dacă nu are o casă, caută a o avea, iar de nici un fel de nu o găseşte, nu se îndoieşte că, nevânzându-se lumii, faptelor bucurătoare pentru doar o clipă, şi-o va găsi pe cea care îi este totdeauna cu uşa deschisă, dacă doar se va învrednici să bată drumul până în pragu-i curat şi luminat.

Într-o viaţă întreagă, oricare ar fi, pentru o clipă sau până aproape de a fi pe sfârşit, oricine, orice ar fi acel oricine, recunoscând ori nerecunoscând, se ştie ca rătăcit, căutător de drum şi repornit pe drum de după ce a revenit acasă, după ce s-a cunoscut pe el, învins de propria-i neputinţă de a învăţa din mersu-i prea grăbit spre ţinta care-i era himeră când singur şi-o făurise, ori când îşi alesese calea crezută a fi cea mai simplă, făurită cu uşurinţă prin fapte uşuratece şi uşurate de firescul oricărui adevăr.

Între rătăciri şi regăsiri se întâmplă atâtea cât, de multe ori, omul nu poate să creadă că vreodată putea măcar gândi că i se vor putea întâmpla. Mai multe, ori mai puţine, după cum are nevoie pentru a putea să se convingă pe sine a se întoarce şi să se convingă iarăşi a pleca la drum, încredinţat că nu va mai fi nici rătăcitor, nici rătăcit, vreodată. Îşi poate avea timp pentru alte întâmplări, pentru alte rătăciri şi pentru alte regăsiri, de tot atâtea ori câte îl poate ţine în acelaşi fel de a porni şi a bate drumuri, cel care se crede, dacă nu ştie cu adevărat cine este, mândria, preconcepţiile şi prejudecăţile. Şi întoarcerile îi pot fi multe, tot atâtea câte pot fi în timpul în care crede că acasă este acolo unde îşi poate odihni oboseala mersurilor şi a faptelor, cât nu ştie a merge acasă, acolo unde se poate cu totul dezbrăca şi curaţa de obiceiul de a nu se privi în oglindă, de a nu se putea crede oglindit în fiecare cel asemenea lui, de a nu lua în seamă fiecare urmare de faptă, de a o crede împotrivă-i şi a nu o crede ca fiindu-i de trebuinţă în marea-i lucrare ce o face, ceea ce numeşte viaţă, plecând de la ştiinţa-i că vieţuieşte, nepreţuind-o ca ceea ce este, ca trăire ce-l face să trăiască.

Mărturie vin şi fac, despre toate câte mi-au fost, pe drumul pe care l-am mers în viaţă, despre cum se vede lumea de sus, despre cum se vede lumea de jos, cât de departe şi larg este orizontul când ochii stau în lumină şi privesc spre lumină, cât de fără sens este pasul, înspre oriunde ar fi, prin întuneric, dar, mai ales, cât de dureroasă este privirea dinspre întuneric înspre lumină, şi câte piedici îşi găsesc paşii, oricât s-ar vrea de grăbiţi sau de înceţi pe drumul înspre timpul în care ei să fie cei care poartă de grijă mersului şi mergătorului. Mărturia mea de rătăcitor, de căutător al adăpostului sub care să-mi oblojesc rănile privirilor, să-mi caut înţeles celor pe care, simţindu-le, ştiu că sufletul le are, o fac, spre a fi luată ca semn că se poate, de oricine face, că oricine are timp de a se întoarce acasă, de a reintra pe uşa casei care este el însuşi şi, aşa, mai apoi, de a ajunge în pragul casei în care toate sunt aşa cum trebuie să fie, fiind date toate cele care trebuie să fie, în care lumina este, pe totdeauna, lumina cea bine luminătoare.

Pentru cei care lumii acesteia nu s-au putut îndatora cu ceea ce ea numşte casă, şi pe oameni i-a învăţat să spună că, spre ea mergând, merg acasă, doar acolo acasă, îşi mai pot îndrepta paşii... Acolo, unde doar mintea omului ce încă lumii îi face pe plac ajunge, acolo unde şi aceştia ajung când se conving de marea înşelare trăită, agonisind pe cele ce nu se lasă decât vremelnic agonisite, se simte şi se ştie acasă, fiindcă acolo doar, Cerurile şi Dumnezeu înseamnă o realitate aici căutată. De-acolo şi eu vin cu toate...

Cu tine, Doamne!

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, când scriu
De ceea ce e rău sau este bine...
Şi Ţie-ţi mulţumesc... Îmi spui să ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Din scrisul meu, eu caut să-nţeleg
De ce nu merg direct, ca glonţu-n ţintă...
Şi chiar când unii-mi poruncesc să neg,
Mă-ntreb de ce preferă să se mintă!

Mi-e gândul dus, şi scriu ce-mi este dat...
Oricine poate pune la-ndoială,
Dar nu mă tem, spunând, nu-mi fac păcat,
Pe nimeni eu nu trag la socoteală.

Mi-e, Doamne, glasul stins, abia m-aud,
De-aceea poate n-o să se-nţeleagă...
Eu ştiu că adevărul este crud,
Dar singurul ce lasă viaţa-ntreagă.

Am fost trecut şi astăzi sunt prezent,
Şi pot să văd spre timpuri viitoare,
Şi nu mă simt deloc inconştient
Când spun că azi, fără de sens, se moare.

În întrebări mai stau, în zori de zi,
Când văd că toţi se zbat în ignoranţă,
Găsind un vag motiv de a trăi
O viaţă în absurd şi discrepanţă.

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine...
Şi-mi e destul, de-ajuns îmi e că ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Colind cu lumină

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Să nu vă fie drumul stingherit,
Şi doar Lumina înspre voi să vină
Şi să-mpliniţi tot ceea ce-aţi dorit!

Şi nu uitaţi că vremea de schimbare
E la un pas şi ştiţi că vi-i sortit
Să faceţi pasul mare, cât mai mare,
Ca să aveţi destinul împlinit.

Şi nu uitaţi că lumea, în schimbare,
Va fi aşa cum este rostuit,
Să creadă toţi că e o întâmplare
Prin care spuse vechi s-au împlinit.

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Destinul să vă fie împlinit,
Şi doar Lumină înspre voi să vină
Lumină, dar, din suflet, vă trimit!

Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.