sâmbătă, 27 iulie 2013

Firescul, nepieritorul, acasă...

Când doar drum înspre nicăieri îşi mai are omul, când doar neîmplinirile şi neputinţa îi sunt semn al trecerii prin viaţă, asemenea călătorului rătăcit prin întunericul nopţii, nu-şi mai are ce face, nu-şi mai are încotro să îşi mai lase speranţele, visele, dorinţele, ori chiar simplele gânduri să caute, nu-şi mai are motiv să şi le ştie îndepărtate, găsindu-şi timp pentru a le lua puterea ce tot el, cumva în nepăsăsare, le-a dat-o într-un trecut, îndepărtat, cândva, de a-l duce unde vor fi găsit ele loc bun pentru el şi a fi cel ce-şi vrea rânduială şi înţeles esenţialităţii existenţei sale. Acel călător, cu care se aseamănă, cel care fiind plecat în mers al paşilor spre undeva, unde motiv să ajungă avea, când se vede rătăcit, înţeles că nu ştie pe unde să meargă are şi, când nu-şi ia ca ajutor panica şi disperarea, când nici timpului nu i se vrea supus prin gândurile sale, cele care-l fac să se grăbească prea repede, se învredniceşte a avea înţelpciunea de a o apuca pe singurul drum ce îl ştie, pe drumul spre înapoi, spre acasă, cel care e întoarcere doar pentru clipa necesară reamintirii şi reîntregirii tuturor motivelor pentru care drumul a fost şi este de mers, pentru acea clipă a regăsirii căii care nu se lasă ţinută în loc de bariere şi de oprelişti de tot felul.
Cel care pe drumurile lumii merge şi se simte rătăcit, ori chiar s-a rătăcit, într-o casă, acasă, se întoarce, ca iarăşi, de-acolo, de-acasă, drumul să îşi pornească pentru a şi-l duce până la căpăt spre a-i fi cu folos şi a se putea şti întorcându-se cu toate cele ce i-au fost motiv, împlinite. Fiindcă doar acasă, unde n-are de ce să se teamă şi unde n-are de ce să caute a se adăposti de primejdii de tot felul, pe sine sieşi nu se mai încumetă a se fura, nu se mai gândeşte a-şi pune sieşi preţ pentru a se face marfă de dat ori vândut pentru a-şi lua sau cumpăra cele care şi le crede a-i fi de trebuinţă, vremelnică şi doar de minte scornită aşa a fi, nu se mai îndeamnă a nu se recunoaşte în neputinţele ce şi le ţine dosite, în credinţa-i greşită că, nefiind ştiute sau văzute, va putea, cândva, cu toate faptele ce chiar şi potrivnice lui le face, să se scape de ele. Şi dacă nu are o casă, caută a o avea, iar de nici un fel de nu o găseşte, nu se îndoieşte că, nevânzându-se lumii, faptelor bucurătoare pentru doar o clipă, şi-o va găsi pe cea care îi este totdeauna cu uşa deschisă, dacă doar se va învrednici să bată drumul până în pragu-i curat şi luminat.
Într-o viaţă întreagă, oricare ar fi, pentru o clipă sau până aproape de a fi pe sfârşit, oricine, orice ar fi acel oricine, recunoscând ori nerecunoscând, se ştie ca rătăcit, căutător de drum şi repornit pe drum de după ce a revenit acasă, după ce s-a cunoscut pe el, învins de propria-i neputinţă de a învăţa din mersu-i prea grăbit spre ţinta care-i era himeră când singur şi-o făurise, ori când îşi alesese calea crezută a fi cea mai simplă, făurită cu uşurinţă prin fapte uşuratece şi uşurate de firescul oricărui adevăr.
Între rătăciri şi regăsiri se întâmplă atâtea cât, de multe ori, omul nu poate să creadă că vreodată putea măcar gândi că i se vor putea întâmpla. Mai multe, ori mai puţine, după cum are nevoie pentru a putea să se convingă pe sine a se întoarce şi să se convingă iarăşi a pleca la drum, încredinţat că nu va mai fi nici rătăcitor, nici rătăcit, vreodată. Îşi poate avea timp pentru alte întâmplări, pentru alte rătăciri şi pentru alte regăsiri, de tot atâtea ori câte îl poate ţine în acelaşi fel de a porni şi a bate drumuri, cel care se crede, dacă nu ştie cu adevărat cine este, mândria, preconcepţiile şi prejudecăţile. Şi întoarcerile îi pot fi multe, tot atâtea câte pot fi în timpul în care crede că acasă este acolo unde îşi poate odihni oboseala mersurilor şi a faptelor, cât nu ştie a merge acasă, acolo unde se poate cu totul dezbrăca şi curaţa de obiceiul de a nu se privi în oglindă, de a nu se putea crede oglindit în fiecare cel asemenea lui, de a nu lua în seamă fiecare urmare de faptă, de a o crede împotrivă-i şi a nu o crede ca fiindu-i de trebuinţă în marea-i lucrare ce o face, ceea ce numeşte viaţă, plecând de la ştiinţa-i că vieţuieşte, nepreţuind-o ca ceea ce este, ca trăire ce-l face să trăiască.
Mărturie vin şi fac, despre toate câte mi-au fost, pe drumul pe care l-am mers în viaţă, despre cum se vede lumea de sus, despre cum se vede lumea de jos, cât de departe şi larg este orizontul când ochii stau în lumină şi privesc spre lumină, cât de fără sens este pasul, înspre oriunde ar fi, prin întuneric, dar, mai ales, cât de dureroasă este privirea dinspre întuneric înspre lumină, şi câte piedici îşi găsesc paşii, oricât s-ar vrea de grăbiţi sau de înceţi pe drumul înspre timpul în care ei să fie cei care poartă de grijă mersului şi mergătorului. Mărturia mea de rătăcitor, de căutător al adăpostului sub care să-mi oblojesc rănile privirilor, să-mi caut înţeles celor pe care, simţindu-le, ştiu că sufletul le are, o fac, spre a fi luată ca semn că se poate, de oricine face, că oricine are timp de a se întoarce acasă, de a reintra pe uşa casei care este el însuşi şi, aşa, mai apoi, de a ajunge în pragul casei în care toate sunt aşa cum trebuie să fie, fiind date toate cele care trebuie să fie, în care lumina este, pe totdeauna, lumina cea bine luminătoare.
Pentru cei care lumii acesteia nu s-au putut îndatora cu ceea ce ea numşte casă, şi pe oameni i-a învăţat să spună că, spre ea mergând, merg acasă, doar acolo acasă, îşi mai pot îndrepta paşii... Acolo, unde doar mintea omului ce încă lumii îi face pe plac ajunge, acolo unde şi aceştia ajung când se conving de marea înşelare trăită, agonisind pe cele ce nu se lasă decât vremelnic agonisite, se simte şi se ştie acasă, fiindcă acolo doar, Cerurile şi Dumnezeu înseamnă o realitate aici căutată. De-acolo şi eu vin cu toate...