ăsta sunt şi nu mă tem,
Să-mi dau literei cuvântulîmi e astăzi crez suprem,
Mă dezic de vorba lumiice mă vede-n fel şi chip,
Care crede că şi munţiisunt palate de nisip.
Între felurite forme
ce, se văd, au un contur,
Caut să găsesc esenţaa tot ceea ce-am în jur,
Pun accentul pe vocaledar nu uit că totuşi ştiu
Că mai toate sunt lăsate,cât mai mult pe mai târziu.
Sunt om singur, sunt om singur,
singur sunt, nu mă socot,
Şi-mi tot spun atâţia asta,să le-o scot din cap nu pot,
Îi aud când se întreabăcum şi pentru ce trăiesc,
Şi cum de-mi găsesc curajulcând vreau lumii să vorbesc?
Temători că ştiu prea multe,
temători de fapta lor,
Cei ce fug de adevăruridau de ştire c-am să mor,
Ori cu degetul aratăspre ceea ce m-ar dori,
Ei, cei care, în oglindă,nici nu vor a se zări.
Un om singur, un om singur,
întrebări n-am cui să pun,
Timpul trece... bate gongul,vine vremea, totuşi, spun
Când cuvântul va lua locula ceea ce-i azi normal,
Când esenţialitateadeveni-va crez real.
Pun un pas ce bate pragul
ca să văd de ce-n-trecut
Unii m-au lovit cu pietreşi mă tot vedeau căzut,
Şi se tot gândesc să-mi spunăce deja eu ştiu c-au spus,
Ştiu şi eu, sunt un om singur,dar mereu mă uit în sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu